Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, rămâne fără nici o îndoială cel mai mare eveniment şi cea mai mare minune a tuturor timpurilor. Chiar dacă în afară de Apostoli, mulţi (chiar şi farisei şi saduchei) au fost convinşi de această realitate, s-a încercat muşamalizarea acestui act unic şi dumnezeiesc, imediat după Înviere. Dacă totuşi n-ar fi avut nici cea mai mică îndoială că Învierea a fost reală, n-ar fi cerut arhiereii şi fariseii lui Pilat sigilarea mormântului şi întărirea acestuia cu pază straşnică (Matei 27,64-66), desigur motivaţi şi de afirmaţia Mântuitorului: „după trei zile mă voi scula” (Matei 27,63). Chiar dacă, încă din perioada apostolică au fost unii (docheţii) care au negat vehement că Învierea lui Hristos ar fi fost reală, fie atribuindu-i Acestuia un trup aparent (deşi atunci Întruparea n-ar fi avut nici un rost), fie învinuindu-i pe ucenici că au furat trupul pentru a afirma că a înviat (fariseii), Sfintele Evanghelii şi unele epistole, ne oferă suficiente mărturii pentru a dovedi realitatea morţii şi Învierii Domnului Hristos şi a ne întări în credinţă. Urmărind şirul evenimentelor, constatăm că cei care s-au îndoit mai întâi de realitatea Învierii au fost toţi ucenicii, nu numai Toma, aşa cum ar fi unii tentaţi să creadă (Matei 28,17). Astfel, cf. Evangheliei Sf.Marcu, „El (Hristos) S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care scosese şapte demoni” (Marcu 16,9), care a vestit învierea Sa Apostolilor, dar nu a fost crezută. Apoi, s-a arătat la doi dintre ucenici, nenumiţi în Evanghelia Sf. Marcu, care s-au făcut de asemenea mesagerii Învierii Sale către ceilalţi Apostoli, dar nici pe ei nu i-au crezut. În cele din urmă S-a arătat tuturor celor unsprezece „şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei care-L văzuseră înviat” (Marcu 16,14). Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, mai analitic, în Evanghelia sa îşi propune ca toate să le descrie „cu de-amănuntul de la început”, pentru a-l încredinţa pe Teofil şi comunităţile creştine de atunci, dar şi pe noi cei de astăzi, de „temeinicia învăţăturilor” pe care le relatează. El spune că, femeile mironosiţe „au vestit toate acestea (spusele îngerilor despre învierea Domnului) celor unsprezece şi celorlalţi”. Nu ni se precizează cine erau acei „ceilalţi” dar mai mult ca sigur erau cei 70 de ucenici despre care vorbeşte tot Sf.Luca în cap.10 din Evanghelia sa, pe care Mântuitorul îi trimisese doi câte doi într-o misiune de probă şi care, atunci cand s-au întors au declarat: „Doamne şi demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10,17). Acestia pe cand stăteau ascunşi împreună cu ceilalţi unsprezece „de frica iudeilor” (Ioan 20,19) au primit şi ei vestea Învierii Domnului. În continuare, Sf. Luca relatează un alt moment, relatat de altfel şi de Sf. Marcu, când Hristos cel înviat se arată la doi ucenici ce mergeau în drum spre Emaus. El numeşte pe unul dintre ucenici, pe Cleopa, celălalt rămânând nenumit şi care se presupune potrivit Sf.Tradiţii, că ar fi fost chiar Sf. Luca, întrucât menţiunea numelui lui Cleopa apare numai în Evanghelia sa. Faptul că Sf. Luca precizează că Mântuitorul le-a tâlcuit lor Scripturile „începând de la Moise şi de la toţi proorocii...cele despre El” (Luca 24,27), deci cunoştea în amănunţime discuţia ce a avut loc, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Sf. Luca a fost martorul acelor evenimente. Mai mult, Sf.Matei face afirmaţia că, după înviere, atunci când Mântuitorul s-a arătat femeilor mironosiţe, ele s-au apropiat de El şi „au cuprins picioarele Lui…” (Matei 28,9), apoi Sf. Luca relatează că arătându-se celor unsprezece apostoli „a stat în mijlocul lor”, deci dispus spre cercetare (Luca 24,36). Cu toate acestea ei „credeau că văd un duh” (Luca 24,37 ). Pentru a-i încredinţa de realitate, Domnul Hristos îi invită să se convingă: „...pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul carne şi oase nu are, precum Mă vedeţi pe Mine având. Şi zicând acestea, le-a arătat lor mâinile şi picioarele Sale” (Luca 24,39-40). Acest „le-a arătat” nu trebuie înţeles că Apostolii doar l-au privit, ci şi că ei L-au atins pe Mântuitorul. Continuând relatarea, Sf.Luca spune: „Iar ei încă necrezând de bucurie, şi mirându-se...” Acest „necrezând încă” arată de fapt tocmai faptul că apostolii L-au pipăit şi au rămas uimiţi de realitatea trupului Domnului. Ca să-i convingă şi mai mult, observându-le mirarea, firească de altfel, dar şi neîncrederea, Domnul Hristos le cere ceva de mâncare: „Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucata de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor („în faţa lor” n.a.), după care Mântuitorul îi declară martori ai tuturor acestor evenimente (Luca 24,48). Potrivit Evangheliei Sf.Ioan, apostolul Toma „nu era cu ei când a venit Iisus” (Ioan 20,24). Acesta s-a convins de realitatea Trupului Mântuitorului abia după ce L-a pipăit. De altfel, însăşi declaraţia sa, foarte categorică de altfel: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mana mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20,25), dovedeşte hotărârea sa de a cerceta cât mai amănunţit că Trupul Domnului este real, excluzând în acelaşi timp prin aceste cuvinte orice intermediar. Tocmai de aceea, atunci când s-a arătat din nou „după opt zile” (Ioan 20,26), Mântuitorul părând că ignoră prezenţa celorlalţi ucenici, i se adresează numai lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20,27). Abia în urma constatării palpabile, copleşit de evidenţă, Sf.Toma declară: „Domnul meu şi Dumnezeul Meu!”(Ioan 20,28),mărturisindu-L astfel pe Mântuitorul ca Mesia şi Dumnezeu adevărat. Relatările diferite din Sfintele Evanghelii nu înseamnă că există nepotriviri sau contradicţii între acestea, ci dovedeşte faptul că Mântuitorul s-a arătat de mai multe ori Apostolilor pentru a-i convinge de învierea Sa. Toate aceste arătări, îi vor face pe Sf.Apostoli Petru şi Ioan, atunci când au fost duşi în faţa mai-marilor, bătrânilor, cărturarilor, arhiereilor Anna, Caiafa, Ioan şi Alexandru „şi câţi mai erau din neamul arhieresc” să declare fără frică: „...noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Faptele Ap.4,20). Ba, mai mult în prologul Evangheliei sale şi într-una din epistole Sf. Ioan mărturiseşte: ”...şi am văzut slava Lui...”(Ioan 1,14) şi ...ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, aceea vă vestim” ( I Ioan 1,1). Cel din urmă martor al Învierii Domnului şi care a beneficiat de o descoperire specială, aşa cum însuşi mărturiseşte, este „Apostolul neamurilor”, Sf.Ap.Pavel. Adresându-se corintenilor, el spune despre Mântuitorul că: „s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece „(avusese loc alegerea lui Matia în locul lui Iuda); „în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi,” (deci pot da şi ei mărturie) „iar unii au si adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Corinteni 15,5-8). Fără îndoială că, dovezi despre Învierea Domnului şi arătările Lui după înviere mai există, atât în Sf.Scriptură cât şi în Sf.Tradiţie; deci, având „atâta nor de mărturii” (Evrei 12,1) trebuie să căutăm să cugetăm în noi ca şi Hristos Iisus (Filipeni 2,5), convinşi fiind că, având mijloacele încinse cu adevărul, îmbrăcaţi fiind cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei, coiful mântuirii şi înarmaţi fiind cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, ne vom lupta lupta cea bună şi vom cuceri viaţa veşnică (I Timotei 6,12).
Pr.Prof. Visarion Vizitiu
